Te-ai gândit vreodată ca inimile frânte nu se vindeca cu păreri de rau? E drept, uneori ne bucura maxim sa știm ca persoana regreta și ca ii pare rau, doar ca nu (mai) e util. Exact ca un obiect decorativ foarte scump de care n-ai neapărată nevoie. Da, e grozav să știi că ii pare rău, dar relația nu-i o piesă de teatru pe care o poți repeta la nesfârșit, până iese bine.
Într-adevăr mi-a fost teama sa plec și sa te știu fericit și fără mine. E ceva vreme deja de când am învățat să trăiesc fără oamenii pe care îi iubesc. E o chestie de adaptare, presupun. Iar acum îmi stă în fire să neg. Știu să zâmbesc fals, să mă prefac, să-mi ocup timpul cu fel și fel de lucruri, să fiu în fiecare seară în oraș, în compania oamenilor, chiar dacă întotdeauna îmi șopteam că aș da toate astea pe o seara cu tine.
Nu am putut să mă rup natural. Am trasat o linie imaginară și am spus ”până aici” ca mai apoi să o șterg, de fiecare dată când o încălcai cu grosolănie. Inima mea e plină de ștersături și, știi și tu, urmele rămân. Scrijeleam adânc deadline-uri de parcă ai fi fost un proiect pe care mă chinuiam să-l duc la bun sfârșit. Nu azi, mâine voi avea mai mult timp. Nu voi pleca acum, mai pot ierta o dată… și încă o dată… și de o sută de ori, poate. Pentru tine orice, știi cum îți spuneam?
Aș fi putut să trec peste. Și da, m-ar fi ajutat să te știu înnecat în alcool și pierdut printre vise cu noi. Mi-ar fi plăcut să mă suni în miez de noapte și să mă înjuri că ți-am făcut inima zob. Mi-ar fi plăcut chiar să o arzi aiurea cu femei dubioase pe care să le părăsești după o noapte.
Dar tu ai tăcut. Nu știu dacă din demnitate sau din rușine, dacă nu ți-a păsat că am plecat sau n-ai vrut să aflu niciodată că și tu ești om, că și tu suferi, că plângi, spargi, lovești sau cum altfel îți manifești tu durerea.
Ți-a reușit, ce să zic. Jos pălăria, iubitule, că mi-ai rămas agățat în gânduri. Ești ca o lada de lemn veche in care sunt ingesuite toate amintirile, râsetele, plimbările și planurile de care nu ne-am mai ținut. Tu și eu pentru totdeauna. Mai știi cum ne spuneam? Și, într-un fel, cred că ne-am ținut de cuvânt.
Într-adevăr mi-a fost teama sa plec și sa te știu fericit și fără mine. E ceva vreme deja de când am învățat să trăiesc fără oamenii pe care îi iubesc. E o chestie de adaptare, presupun. Iar acum îmi stă în fire să neg. Știu să zâmbesc fals, să mă prefac, să-mi ocup timpul cu fel și fel de lucruri, să fiu în fiecare seară în oraș, în compania oamenilor, chiar dacă întotdeauna îmi șopteam că aș da toate astea pe o seara cu tine.
Nu am putut să mă rup natural. Am trasat o linie imaginară și am spus ”până aici” ca mai apoi să o șterg, de fiecare dată când o încălcai cu grosolănie. Inima mea e plină de ștersături și, știi și tu, urmele rămân. Scrijeleam adânc deadline-uri de parcă ai fi fost un proiect pe care mă chinuiam să-l duc la bun sfârșit. Nu azi, mâine voi avea mai mult timp. Nu voi pleca acum, mai pot ierta o dată… și încă o dată… și de o sută de ori, poate. Pentru tine orice, știi cum îți spuneam?
Aș fi putut să trec peste. Și da, m-ar fi ajutat să te știu înnecat în alcool și pierdut printre vise cu noi. Mi-ar fi plăcut să mă suni în miez de noapte și să mă înjuri că ți-am făcut inima zob. Mi-ar fi plăcut chiar să o arzi aiurea cu femei dubioase pe care să le părăsești după o noapte.
Dar tu ai tăcut. Nu știu dacă din demnitate sau din rușine, dacă nu ți-a păsat că am plecat sau n-ai vrut să aflu niciodată că și tu ești om, că și tu suferi, că plângi, spargi, lovești sau cum altfel îți manifești tu durerea.
Ți-a reușit, ce să zic. Jos pălăria, iubitule, că mi-ai rămas agățat în gânduri. Ești ca o lada de lemn veche in care sunt ingesuite toate amintirile, râsetele, plimbările și planurile de care nu ne-am mai ținut. Tu și eu pentru totdeauna. Mai știi cum ne spuneam? Și, într-un fel, cred că ne-am ținut de cuvânt.