Vreau sa fac un apel important!
De-atatea ori ne-am luat sufletul si ne-am manjit cu amintiri de care multi dintre noi sunt mai putini mandrii sau chiar deloc. Unii inca le si asund in cutia tacerii ca nu cumva sa dea careva de ele! Cred cu tarie ca fiecare om are o astfel de cutie inlauntru lui.
Insa dupa ce am alunecat de mai multe ori pe podeaua acea uda pe care am parcurs-o, indifferent de apelul ridicat “atentie!”, ne trezim cu inima franta si cu sentimentul ca trebuie ceva schimbat. Ne ridicam frustrati, ne pictam un zambet pe buze ca si cum am inteles insfarsit ce trebuie sa schimbam. Dar ce anume? Gandirea? Sufletul? Ambalajul fizic? Anturajul? Hai sa fim serios? Cand vine vorba despre acea schimbare ne i-a viata o intorsatura de 160 °.
Ne aruncam sticlele de Wiskey care nu aveau alt rost decat sa fie acolo pentru zilele amare. Ne da-m foc tigarilor care pana atunci ne-au ocupat porpotional gentile. Ne promitem, ba nu chiar ne juram ca nu o sa mai da-m bani pe droguri ci sa-i investim in ceva mai productiv. Stergem numarul de telefon de la aventurile noastre amoroase. Incepem sa ii mustram pe toti cei ce folosesc vocabularul acela stricat, pe chiar noi insasi il foloseam pana in ziua acea. Ne scoatem Biblia prafuita din raft si o fixam intre nervura si brate, sperand ca Dumnezeu din nou ne va impartasi ca ne iubeste asa cum suntem. Sunt mult prea multe lucruri pe care noi le practicam atunci cand vrem sa ne transformam in “cel bun”.
Dar! Si aici am vrut sa ajung. Facem orice dar nu ne punem inima din nou in functie. Probabil nu i-o daruim lui Isus in totalitate. Mereu rezervam cutiuta acea pentru “altadata”. Putem face tot ce scrie in Biblie dar daca schimbare nu vine din inima si doar din obijnuinta, cred ca o facem degeaba. Stiu ca multi o fac doar pentru ca se simt vinovati. Va intreabti de ce? Simplu, hai sa ne facem o revizie personala pentru a vedea de ce uni, sau chiar tu te schimbi fara avea efect pe termen lung.
Unii pentru ca vad valul pacaturilor lor din inima si se infircoseasa, iar urmatorul pas e sa alerge in bratele lui Isus, si decât sa înceapă sa umble pe ape asteapta sa se liniștească mare ca apoi sa plece. Alti pentru ca se simt nevoiati din punct de vedere familiar. Te-ai simtit vreodata oaia neagra din “turma” parintilor tai? Sa sti, ca tu esti cel care trage numele vostru in rusine? Alti o fac pentru ca se simt vinovati din punct de vedere a cunostintei. Stiu ca trebuie sa traiasca o viata in asa fel ca la sfarsitul zilei sa poata ridica main curate sper cer, inchinandu-se in fata celui Atotputernic. Dar inima lor este legata in lanturi mari si reci a rebelitati. Sau fie ca o fac pentru ca toti din jurul lor se transforma in slujitori, inchinatori, cantareti sau chiar predicatori. Si se vad ca bat pasul pe loc, inima lor nu evalueaza. Sau poate chiar ii inping alti oameni si le indruma fara vointa lor propie. Aceasta se numeste devotare in urma influentei pe moment nu a dragostei.
Oameni buni, trebuei sa ne pastram inima, pentru ca din ea curg izvoarele vietii. Sa o tii rezervata. Sa ai grija ca sa nu o manjesti din nou! Inima nu e un lucru pe care il speli de pacate cand deja vezi ca da peste. Pentru ca daca o luam logic fara persistenza in acea decizie a inima si fara grijirea ei, fiecare ajunge la un moment dat acolo unde si eu am fost, si probabil unde te afli chiar acum tu. Atunci cand deschisi doar o protita mica, ai ridicat un panou mare unde scrie “intrare gratuita”.
Diavolul nu va astepta sa il inviti inca odata. Daca i-ai deschis odata usa el va intra atunci cand te astepti cel mai putin. Atunci cand crezi ca ai totul sup control.
Ganditi-va cand ne aflam la pamant din orice punct de vedere si avem resursele necesare de-a ne ridica noi direct vrem sa facem pasi urias, desi noi abea atunci invatam sa mergem. Si aici gresim cu toti. Vrem “repede repede repede.” Sa ajungem din primele zile un crestin autentic cu cunostinta biblica perfecta si care rostesc rugaciuni ca la carte. Dar un lucru de valoare necesera timp si investite. Va zic sincer, stiu despre ce vorbesc. Din atata ambitie nici nu mai stim drumu pe unde s-o luam. Si ne ratacim pentru ca nu am avut grija. Ajungem din nou in labyrintul lumii acestuia. Ne lasam conus de sentimente care sunt legate de lucruri nesimnificative. Si poate atunci nu doar ca ne calcam din nou principile noaste in picioare, ci de data asta deja pe Dumnezeu. Probabil ca atunci v-om arunca toate eforturile nostrea pentru a mii-a oara la gunoi. Ne vom satisfice egoul din nou linistindu-ne soptind “doar una”. Urmarit de-o inima tarata in noroi. Vom credea ca avem totul sub control. Dar nu vedem ca firerele sunt in mana inamicului, iar noi asunseseram din nou marionette. Pentru ce? Ca sa dam din nou dovada ca noi crestini suntem ce-I mai cretini?
Nu vreau sa joc roloul lui Pavel in aceste pasaje dar m-am saturat sa vad tot aceasi oameni fluturand steagul alb lor insine sau chiar lui Dumnezeu! Care desi stiu totul se plimb necurmat pe teritoriul strain. Pe strazile periculoase cu numele poftele firii. Care pur si simplu se ingroapa in indiferenta lor.
Enumeram orice aspect, facem felurite calculi cum anume il putem nimici pe inamicul nostru pe campul de lupta! Iar daca nu ne pastram inima in aceasta lupta vor fi toate eforturile noastre egal zero. Uneori uitam dintre lucrurile importante cel mai important lucru. Pentru o schimbare eficienta este nevoie de mai mult decat un tanar voinic. Nu ma intelegeti gresit. E foarte bine sa avem ambite. Dar avem nevoie si de intelepciunea lui Dumnezeu. Trist e ca multi nici nu stiu in ce prostii se bag si cat de greu se poate iesi de-acolo. Dar decat sa ne jucam cu bunavointa lui Dumnezeu si sa ne plimbam hai-hui la marginea prapastiei eu zic sa ne decidem definitiv din ce tabara vrem sa facem parte.
Uneori ne trezim ca decat sa luptam contra puterea intunericului cu armele eficiente ale lui Dumnezeu, ne luptam cu noi insine pentru ca nu stim ce vrem. Iar Dumnezeu nu are nevoie de "part-time" crestini atat timp cat domina un "full-time" diavol aceasta lume.
De-atatea ori ne-am luat sufletul si ne-am manjit cu amintiri de care multi dintre noi sunt mai putini mandrii sau chiar deloc. Unii inca le si asund in cutia tacerii ca nu cumva sa dea careva de ele! Cred cu tarie ca fiecare om are o astfel de cutie inlauntru lui.
Insa dupa ce am alunecat de mai multe ori pe podeaua acea uda pe care am parcurs-o, indifferent de apelul ridicat “atentie!”, ne trezim cu inima franta si cu sentimentul ca trebuie ceva schimbat. Ne ridicam frustrati, ne pictam un zambet pe buze ca si cum am inteles insfarsit ce trebuie sa schimbam. Dar ce anume? Gandirea? Sufletul? Ambalajul fizic? Anturajul? Hai sa fim serios? Cand vine vorba despre acea schimbare ne i-a viata o intorsatura de 160 °.
Ne aruncam sticlele de Wiskey care nu aveau alt rost decat sa fie acolo pentru zilele amare. Ne da-m foc tigarilor care pana atunci ne-au ocupat porpotional gentile. Ne promitem, ba nu chiar ne juram ca nu o sa mai da-m bani pe droguri ci sa-i investim in ceva mai productiv. Stergem numarul de telefon de la aventurile noastre amoroase. Incepem sa ii mustram pe toti cei ce folosesc vocabularul acela stricat, pe chiar noi insasi il foloseam pana in ziua acea. Ne scoatem Biblia prafuita din raft si o fixam intre nervura si brate, sperand ca Dumnezeu din nou ne va impartasi ca ne iubeste asa cum suntem. Sunt mult prea multe lucruri pe care noi le practicam atunci cand vrem sa ne transformam in “cel bun”.
Dar! Si aici am vrut sa ajung. Facem orice dar nu ne punem inima din nou in functie. Probabil nu i-o daruim lui Isus in totalitate. Mereu rezervam cutiuta acea pentru “altadata”. Putem face tot ce scrie in Biblie dar daca schimbare nu vine din inima si doar din obijnuinta, cred ca o facem degeaba. Stiu ca multi o fac doar pentru ca se simt vinovati. Va intreabti de ce? Simplu, hai sa ne facem o revizie personala pentru a vedea de ce uni, sau chiar tu te schimbi fara avea efect pe termen lung.
Unii pentru ca vad valul pacaturilor lor din inima si se infircoseasa, iar urmatorul pas e sa alerge in bratele lui Isus, si decât sa înceapă sa umble pe ape asteapta sa se liniștească mare ca apoi sa plece. Alti pentru ca se simt nevoiati din punct de vedere familiar. Te-ai simtit vreodata oaia neagra din “turma” parintilor tai? Sa sti, ca tu esti cel care trage numele vostru in rusine? Alti o fac pentru ca se simt vinovati din punct de vedere a cunostintei. Stiu ca trebuie sa traiasca o viata in asa fel ca la sfarsitul zilei sa poata ridica main curate sper cer, inchinandu-se in fata celui Atotputernic. Dar inima lor este legata in lanturi mari si reci a rebelitati. Sau fie ca o fac pentru ca toti din jurul lor se transforma in slujitori, inchinatori, cantareti sau chiar predicatori. Si se vad ca bat pasul pe loc, inima lor nu evalueaza. Sau poate chiar ii inping alti oameni si le indruma fara vointa lor propie. Aceasta se numeste devotare in urma influentei pe moment nu a dragostei.
Oameni buni, trebuei sa ne pastram inima, pentru ca din ea curg izvoarele vietii. Sa o tii rezervata. Sa ai grija ca sa nu o manjesti din nou! Inima nu e un lucru pe care il speli de pacate cand deja vezi ca da peste. Pentru ca daca o luam logic fara persistenza in acea decizie a inima si fara grijirea ei, fiecare ajunge la un moment dat acolo unde si eu am fost, si probabil unde te afli chiar acum tu. Atunci cand deschisi doar o protita mica, ai ridicat un panou mare unde scrie “intrare gratuita”.
Diavolul nu va astepta sa il inviti inca odata. Daca i-ai deschis odata usa el va intra atunci cand te astepti cel mai putin. Atunci cand crezi ca ai totul sup control.
Ganditi-va cand ne aflam la pamant din orice punct de vedere si avem resursele necesare de-a ne ridica noi direct vrem sa facem pasi urias, desi noi abea atunci invatam sa mergem. Si aici gresim cu toti. Vrem “repede repede repede.” Sa ajungem din primele zile un crestin autentic cu cunostinta biblica perfecta si care rostesc rugaciuni ca la carte. Dar un lucru de valoare necesera timp si investite. Va zic sincer, stiu despre ce vorbesc. Din atata ambitie nici nu mai stim drumu pe unde s-o luam. Si ne ratacim pentru ca nu am avut grija. Ajungem din nou in labyrintul lumii acestuia. Ne lasam conus de sentimente care sunt legate de lucruri nesimnificative. Si poate atunci nu doar ca ne calcam din nou principile noaste in picioare, ci de data asta deja pe Dumnezeu. Probabil ca atunci v-om arunca toate eforturile nostrea pentru a mii-a oara la gunoi. Ne vom satisfice egoul din nou linistindu-ne soptind “doar una”. Urmarit de-o inima tarata in noroi. Vom credea ca avem totul sub control. Dar nu vedem ca firerele sunt in mana inamicului, iar noi asunseseram din nou marionette. Pentru ce? Ca sa dam din nou dovada ca noi crestini suntem ce-I mai cretini?
Nu vreau sa joc roloul lui Pavel in aceste pasaje dar m-am saturat sa vad tot aceasi oameni fluturand steagul alb lor insine sau chiar lui Dumnezeu! Care desi stiu totul se plimb necurmat pe teritoriul strain. Pe strazile periculoase cu numele poftele firii. Care pur si simplu se ingroapa in indiferenta lor.
Enumeram orice aspect, facem felurite calculi cum anume il putem nimici pe inamicul nostru pe campul de lupta! Iar daca nu ne pastram inima in aceasta lupta vor fi toate eforturile noastre egal zero. Uneori uitam dintre lucrurile importante cel mai important lucru. Pentru o schimbare eficienta este nevoie de mai mult decat un tanar voinic. Nu ma intelegeti gresit. E foarte bine sa avem ambite. Dar avem nevoie si de intelepciunea lui Dumnezeu. Trist e ca multi nici nu stiu in ce prostii se bag si cat de greu se poate iesi de-acolo. Dar decat sa ne jucam cu bunavointa lui Dumnezeu si sa ne plimbam hai-hui la marginea prapastiei eu zic sa ne decidem definitiv din ce tabara vrem sa facem parte.
Uneori ne trezim ca decat sa luptam contra puterea intunericului cu armele eficiente ale lui Dumnezeu, ne luptam cu noi insine pentru ca nu stim ce vrem. Iar Dumnezeu nu are nevoie de "part-time" crestini atat timp cat domina un "full-time" diavol aceasta lume.