Suna ridicol dar cred ca mereu cand cautam iubirea in bratele altui barbat, de fapt cautam un Darius al meu. Si se pare ca de cand te stiu langa mine, am devenit tot mai mult eu. Iar in ultimile luni m-am simtit mai vie decat in toate celelalte luni, ale vietii mele.
Nu era nevoie sa intri pe usa din spate, pentru ca erai binevenit. Nici macar nu te-am pus sa te dezcalti, pentru ca erai de-al casei. Ai intrat in viata mea si ai devenit-o.
Te-am luat de mana si te-am condus prin tunelul sufletului meu. Ti-am aratat orice camera, orice colt al inimi. Chiar si zonele interzise era deschise pentru tine. Nu ti-am pus conditi si nici nu ti-am limitat din cunoastere. Mi-a fost de-ajuns ca ai fost tu.
Am tresarit cand am simtit ca vrei sa deschizi usa si sa privesti in inima mea. Ti-am spus ca am prea multe rani, si ca mi-e rusine cu ele. Intregul corp imi tremura numai cand imi aminteam ce cicatrici am. Insa tu m-ai privit in ochi, si mi-ai promis ca nu esti acolo sa faci alte rani, ci sa le vindeci. Mi-ai spus ca vrei sa transformi lacrimile mele în zambete.
Cu greu, dar te-am lasat sa intri. Mi-am spus ca… daca nu risc, nu castig. De altfel, am tendinta asta de a crede omul pe cuvant. Dar pentru prima oara nu regret.
Nu regret chiar daca la inceput a fost greu din causa distantei. Dar am inteles ca uneori, pentru a putea pretui cu adevarat prezenta unui om in viata ta, este nevoie de dor.
Dorul acela tacut peste saptamani intregi care treceau ca anii. Tanjind dupa bratele acelui care represinta acasa. Stiu bine cum in zilele acelea reci si ploioase de Ianuarie, tu erai singura sursa de caldura. Si la propriu si la figurat.
Chiar a fost nevoie de asta pentru a ma ataja de tine. Nu ca langa tine nu as fi putut sa o fac dar faptul ca nu am fost mereu aproape cu trupul mi-a demonstrate ca nu trebe sa fiu mereu langa o persoana pentru a imi da seama ca o iubesc. Tu mi-ai demonstrat ca iubire adevarat trece chiar si peste orase.
Stiu ca mi-se parea imposibil sa iubesc la indepartare pe termen lung. Dar culmea e ca zilnic imi starneai curiozitatea pentru tine. Zilnic mi-ai dat palpitati la inima chiar si cu un simplu “Te iubesc”. Zilnic ma faceai sa te iubesc tot mai mult, si inca nu te-ai oprit din a ma inebuni cu asta. Nu degeaba se spune ca un oras devine o lume atunci cand te indragosteti de unul din cetateni lui.
Tot odata mi-se parea imposibil sa iubesc doar aceas persoana, din simplu fapt ca ori ma plicitseam eu ori devenea el indiferent. Si sa creat un conflict invisibil intre mine si dragostea. Nu dadeam doi bani pe ea. Desi in subconstient ul meu mereu mi-o doream. Am mai spus-o, dar cred cu tarie ca nimeni nu dispretuieste mai mult dragostea decat cineva care si-a dorit-o candva excesiv. Suprema negatie nu face nimic decat sa masceze suprema afirmare. Si in acelas timp cred ca cel care isi explica disperarea este de fapt o persoana care inca spera, in ciuda faptului ca declara altceva.
Si cearta aceasta imaginara traia pana cand ai aparut tu in viata mea. Chiar daca la inecput aveam dubi in legatura cu noi. Intrebarile la inceputul oricarui relatie. "Oare cat va tine?", "Oare va fi la fel?", "Oare ...". Dar ai facut sa dispara toate. Precum am spus si mai sus. Ai fost acolo sa vindeci nu sa creiez rani noi. Imi mangaeai ranile si sarutai cicatricele iar apoi le-ai acoperit cu dragostea ta, atat de bine incat nici macar una nu se mai vede.
Cel mai frumos a fost atunci cand imi era dor de tine imi aminteam ca de fapt imi bati in piept. Si intradevar erai acolo. In orice clipa a vietii, doar nu trupeste. Una-i clar inima bate ca nebuna pentru tine. E singura activitate sportiva la care participa. Alergarea dupa dragostea Ta.