Stiu ca nu ar trebui sa scriu despre tine, desi o fac. In ultima vreme ai fost mai prezent la mine pe hartie decat ai fost cu adevarat in viata mea. Sau intamplat atat de multe. Multe lucruri care mi-ar face placere sa le impart cu tine. Sa stam la o vorba, nimic mai mult. Imi e teribil de dor.
Simt lipsa incurajarilor si zambetelor din orice zi. Dar cel mai mult am simtit lipsa acelor imbratisari care-mi spun de fiecare data ca sunt suficient de puternica incat sa reusesc sa o fac, iar in cazul in care nu voi reusi, tu tot vei ramane aici.
Pe langa ca te-am pierdut ca romanta, am pierdut si prietenia noastra. Acea prietenie ascunsa printe randuri. Nu observam atunci, dar era puternica. Ai fost singurul barbat, fata de care am putut sa ma deschid in modul in care am facut-o fata de tine. Si imi va fi greu sa las in urma.. tot ce imparteam odata cu tine. Sa nu bag de seama faptul ca incet cu incet ma distrug singura, daruind mereu totul din primele dati.
Nu pot sa-mi dau seama cum de nu ai observat frica de a nu te pierde, care se auzea perfect in vocea mea.
Am sentimenul ca nu trebuia sa iti spun aproape fiecare amanunt din viata mea. Sa nu-ti deschid usa incuiata fata de lume. Pentru ca sti deja prea mult despre mine, ca acum sa nu-mi mai pese ce gandesti in legatura cu mine. Dar m-am increzut in tine, asa ca nu puteam sa aleg altfel.
Ce noroc pe mine ca am scris atatea pagini despre tine si inca mai am putere sa scriu. De fiecare data cand dorul de cele trecute devine prea greu, imi iau jurnalul si (te) citesc. Nici nu mai stiu cum arata zambetul acela al tau, adresat doar mie, atunci cand nu e descris printr-o metafora! Si de tacerile noastre.. Mi-e cam dor de ele! Cu cat mai mult, cu cat nu am reusit sa le scriu in jurnal. Am scris doar despre ele, ceea ce nu este acelas lucru. Sti bine asta!
Si cu toate confuzi cu toate nedreptati si cu toate minciuni stiu bine ca am pierdut lupta pentru tine. Iar tu nici nu ti-ai dat seama ca am luptat vreodata.
Simt lipsa incurajarilor si zambetelor din orice zi. Dar cel mai mult am simtit lipsa acelor imbratisari care-mi spun de fiecare data ca sunt suficient de puternica incat sa reusesc sa o fac, iar in cazul in care nu voi reusi, tu tot vei ramane aici.
Pe langa ca te-am pierdut ca romanta, am pierdut si prietenia noastra. Acea prietenie ascunsa printe randuri. Nu observam atunci, dar era puternica. Ai fost singurul barbat, fata de care am putut sa ma deschid in modul in care am facut-o fata de tine. Si imi va fi greu sa las in urma.. tot ce imparteam odata cu tine. Sa nu bag de seama faptul ca incet cu incet ma distrug singura, daruind mereu totul din primele dati.
Nu pot sa-mi dau seama cum de nu ai observat frica de a nu te pierde, care se auzea perfect in vocea mea.
Am sentimenul ca nu trebuia sa iti spun aproape fiecare amanunt din viata mea. Sa nu-ti deschid usa incuiata fata de lume. Pentru ca sti deja prea mult despre mine, ca acum sa nu-mi mai pese ce gandesti in legatura cu mine. Dar m-am increzut in tine, asa ca nu puteam sa aleg altfel.
Ce noroc pe mine ca am scris atatea pagini despre tine si inca mai am putere sa scriu. De fiecare data cand dorul de cele trecute devine prea greu, imi iau jurnalul si (te) citesc. Nici nu mai stiu cum arata zambetul acela al tau, adresat doar mie, atunci cand nu e descris printr-o metafora! Si de tacerile noastre.. Mi-e cam dor de ele! Cu cat mai mult, cu cat nu am reusit sa le scriu in jurnal. Am scris doar despre ele, ceea ce nu este acelas lucru. Sti bine asta!
Si cu toate confuzi cu toate nedreptati si cu toate minciuni stiu bine ca am pierdut lupta pentru tine. Iar tu nici nu ti-ai dat seama ca am luptat vreodata.