Prieteniile vin si se duc. Pe unele le pierzi pe drumul vietii, cu altele noi te alegi la loc, pe unele le intrerupi din diverse motive si le innozi ulterior la loc. De pe urma lor nu devii nici mai frumos, nici mai urat, nici mai bogat, nici mai sarac, nici problemele tale nu se risipesc peste noapte, nici nu devii mai tanar decat ai fost vreodata. Prieteniile tin insa de cald cand sufletului tau ii este frig.
Mereu consideram tradarea in dragoste mult mai tragica de cat atunci cand un prieten iti pleaca de prin usa din spate. Incet, suptil si fara sa iti dai macar seama. Asta pana atunci cand am simtit gustul amar al tradari prietenei mele cele mai bune.
O singura prietenie te poate face sa ai incredere intr-o lume intreaga. Si una singura te poate face sa nu mai ai incredere nici macar in tine.
Stiti, atunci cand pleaca acel care-i jurai companie vesnice chiar si din caruciorul de copii, nu prea mai ai motive sa crezi in prietenie adevarata. Cel putin nu pe termenul acesta.
Dupa ce imi era clar ca chiar ai plecat am schimbat toate pozele din camera mea si te-am inlocuit, cel putin in rama de poza mi-a mers. Te-am luat si te-am incuiat in cutia uitari si iata ca merg mai departe. Nu am plans de multe ori.. odata poate chiar de doua ori, dar bine.
Insa toate tineau sa imi aminteasca de tine. Fie hainele care le impartiam cu tine, locuri care erau locurile noastrea sau chiar eu insumi. Dar te-am luat din nou, cu toate amintirile care tineau de tine si te-am ingesuit in alta cuitie. Te-am aruncat in marea uitarii, te-am luat si te-am ingropat adanc.
Insa a doua zi se parea ca vin de la o inmormantare. Nu stiam exact pe cine am ingropat. Pe tine sau pe mine?
Inca imi amintesc cum incepeai sa te indepartez tot mai mult de cei dragi noua. Nu mi-se parea ce stiu ce, "doar se mai intampla" imi spuneam, incercand sa nu deschid cutia pandorei. Nu mi-am dat seama ca defapt i-ai tradat pe ei, pe ai nostri. Sincer, am incercat sa-mi inchid ochii fata acestui “crime”. Pana atunci cand ai tradat inca odata, dar de data asta deja pe mine.
Trebuia da imi dau seama de la inceput ca nu ai de gand sa-ti schimbi doar statutu de relatie ci si anturajul.
In ultimul timp auzeam tot mai des despre lipsa de incredere in oameni. Eu care de felul meu eram o naiva si ma apropiam repede de oameni, eu cea care aveam o multime de prieteni, nu intelegeam cum vine asta ,,sa nu ai încredere in oameni”. Mi se parea ca am fi prea singuri pe lume fara prieteni, iar daca nu am avea incredere in ei nu s-ar numi prieteni.
Ei bine, in timp ce toata lumea fugea de prietenii, eu alergam in bratele tale, eram sincera si deschisa, fidela si devotata. Eram proasta intr-un cuvant. Mi se intamplasera atat de multe cu tine, dar eu nu voiam sa inteleg nimic. Lucruri pentru orice orb evidente. Eu dadeam vina pe soarta, plangeam dupa tine si apoi mergeam inainte tot punandu-mi viata pe tava in fata ta. Care adesea ori dadea cu coate, poate chiar sub ochii mei.
Intru-n fel stiu ca nu au facut-o intentionat.. Ca si tu mai iubit. Dar mi-ai demonstrat cat de mare era dragostea ta fata de mine.
Pentru barbatul de la asternut. Pentru barbatul de pe calul alb. Pentru el, mi-ai dat drumu mi-e. Va-ti luat de mana si ati fugit, fara adio, fara sa te uiti in spate, nestiind ca ma lasi singura, goala si fara nici-o vlaga.
Cel mai rau a fost atunci cand te-am sunat in dupa masa aceia. Probabil ca nici nu-ti mai aduci aminte. Dar te-am sunat pentru ca aveam nevoie de consolare. Aveam nevoie de "ea" in cele mai sumpre si intunecate momente ale vietii mele. Si pana la urma mi-ai raspuns. O vocea aproape straina de pe celalat fir mi-a raspuns cu "Alo". Abea tine-am lacrimile in mine. Suspinam, dar inca gaseam puterea de-a te saluta inapoi, fara sa izbuvnesc in cea mai mare ravaza a sufletului meu. Am luat adanc aer in piept cand apoi mai surprins spunandu-mi pe furis, ca nu poti vorbi chiar acuma, ca ai treaba importanta si ca ma suni mai incolo, dupa ce mi-ai inchis repede telefonul.
Am inghetat pe loc. Un val mare de tristete si de dezamagure mi-a inundat inima si mi-a evadat intregul corp. Eram prada nepasarii tale, care in ziua acea a ajuns la cea mai mare masura.
Credeti-ma tristetea si dezammagirea la un loc e o nenorocita. Te incolceste cu glestii ei lungi a indoieli si te doboara.
Unicul moment in viata in care m-am simtit cu adevarat singura. Inconjurata de-atatea minciuni ridicole, vorbe desarte aruncate de-a lungu timpului si promisiuni calcate in picioare.
Pana in zi de astazi nu mai sunat inapoi.
In cursul lunilor am reusit sa pun un strat mare de uitare asupra acestui rani. Insa cu cat as incerca sa rescriu sfarsitul cu alte amintiri. Povestea noastra tot ramane.
Trist nu e ca probabil ai fi esuat in a ma intrega in viata ta noua, ci ca nici macar nu ai incercat.
Aveam un prieten bun, car azi imi e strain.
Mereu consideram tradarea in dragoste mult mai tragica de cat atunci cand un prieten iti pleaca de prin usa din spate. Incet, suptil si fara sa iti dai macar seama. Asta pana atunci cand am simtit gustul amar al tradari prietenei mele cele mai bune.
O singura prietenie te poate face sa ai incredere intr-o lume intreaga. Si una singura te poate face sa nu mai ai incredere nici macar in tine.
Stiti, atunci cand pleaca acel care-i jurai companie vesnice chiar si din caruciorul de copii, nu prea mai ai motive sa crezi in prietenie adevarata. Cel putin nu pe termenul acesta.
Dupa ce imi era clar ca chiar ai plecat am schimbat toate pozele din camera mea si te-am inlocuit, cel putin in rama de poza mi-a mers. Te-am luat si te-am incuiat in cutia uitari si iata ca merg mai departe. Nu am plans de multe ori.. odata poate chiar de doua ori, dar bine.
Insa toate tineau sa imi aminteasca de tine. Fie hainele care le impartiam cu tine, locuri care erau locurile noastrea sau chiar eu insumi. Dar te-am luat din nou, cu toate amintirile care tineau de tine si te-am ingesuit in alta cuitie. Te-am aruncat in marea uitarii, te-am luat si te-am ingropat adanc.
Insa a doua zi se parea ca vin de la o inmormantare. Nu stiam exact pe cine am ingropat. Pe tine sau pe mine?
Inca imi amintesc cum incepeai sa te indepartez tot mai mult de cei dragi noua. Nu mi-se parea ce stiu ce, "doar se mai intampla" imi spuneam, incercand sa nu deschid cutia pandorei. Nu mi-am dat seama ca defapt i-ai tradat pe ei, pe ai nostri. Sincer, am incercat sa-mi inchid ochii fata acestui “crime”. Pana atunci cand ai tradat inca odata, dar de data asta deja pe mine.
Trebuia da imi dau seama de la inceput ca nu ai de gand sa-ti schimbi doar statutu de relatie ci si anturajul.
In ultimul timp auzeam tot mai des despre lipsa de incredere in oameni. Eu care de felul meu eram o naiva si ma apropiam repede de oameni, eu cea care aveam o multime de prieteni, nu intelegeam cum vine asta ,,sa nu ai încredere in oameni”. Mi se parea ca am fi prea singuri pe lume fara prieteni, iar daca nu am avea incredere in ei nu s-ar numi prieteni.
Ei bine, in timp ce toata lumea fugea de prietenii, eu alergam in bratele tale, eram sincera si deschisa, fidela si devotata. Eram proasta intr-un cuvant. Mi se intamplasera atat de multe cu tine, dar eu nu voiam sa inteleg nimic. Lucruri pentru orice orb evidente. Eu dadeam vina pe soarta, plangeam dupa tine si apoi mergeam inainte tot punandu-mi viata pe tava in fata ta. Care adesea ori dadea cu coate, poate chiar sub ochii mei.
Intru-n fel stiu ca nu au facut-o intentionat.. Ca si tu mai iubit. Dar mi-ai demonstrat cat de mare era dragostea ta fata de mine.
Pentru barbatul de la asternut. Pentru barbatul de pe calul alb. Pentru el, mi-ai dat drumu mi-e. Va-ti luat de mana si ati fugit, fara adio, fara sa te uiti in spate, nestiind ca ma lasi singura, goala si fara nici-o vlaga.
Cel mai rau a fost atunci cand te-am sunat in dupa masa aceia. Probabil ca nici nu-ti mai aduci aminte. Dar te-am sunat pentru ca aveam nevoie de consolare. Aveam nevoie de "ea" in cele mai sumpre si intunecate momente ale vietii mele. Si pana la urma mi-ai raspuns. O vocea aproape straina de pe celalat fir mi-a raspuns cu "Alo". Abea tine-am lacrimile in mine. Suspinam, dar inca gaseam puterea de-a te saluta inapoi, fara sa izbuvnesc in cea mai mare ravaza a sufletului meu. Am luat adanc aer in piept cand apoi mai surprins spunandu-mi pe furis, ca nu poti vorbi chiar acuma, ca ai treaba importanta si ca ma suni mai incolo, dupa ce mi-ai inchis repede telefonul.
Am inghetat pe loc. Un val mare de tristete si de dezamagure mi-a inundat inima si mi-a evadat intregul corp. Eram prada nepasarii tale, care in ziua acea a ajuns la cea mai mare masura.
Credeti-ma tristetea si dezammagirea la un loc e o nenorocita. Te incolceste cu glestii ei lungi a indoieli si te doboara.
Unicul moment in viata in care m-am simtit cu adevarat singura. Inconjurata de-atatea minciuni ridicole, vorbe desarte aruncate de-a lungu timpului si promisiuni calcate in picioare.
Pana in zi de astazi nu mai sunat inapoi.
In cursul lunilor am reusit sa pun un strat mare de uitare asupra acestui rani. Insa cu cat as incerca sa rescriu sfarsitul cu alte amintiri. Povestea noastra tot ramane.
Trist nu e ca probabil ai fi esuat in a ma intrega in viata ta noua, ci ca nici macar nu ai incercat.
Aveam un prieten bun, car azi imi e strain.