În timp ce stau pe genunchi, câteodată a-si vrea să ridic şi să flutur steagul alb. “Hai să facem pace” a-si zice. Dar cui? Vieţii? Lui Dumnezeu? Celor cărora ma-au rănit? Gândurilor mele? M-ie? Cui să flutur acel steag, când nici eu nu ştiu prea multe, doar că furtuna din mine răscoleşte tot? Vieţii nu poţi să-i spui că renunţi, pentru că ar însemna să "păcătuieşti". Trebuie să stau să lupţ. Lui Dumnezeu nui poţ, pentru că ma iubeşti mult şi ştiu că El nu mi-ar face rău intenţionat. Celor cărora ma-au rănit? Nu sunt în jurul meu, oricum… M-ie? Dar, dacă mi-asi flutura m-ie steagul alb, ar însemna să afirmi că iar am gresit. Şi nu sunt pregătit să mai am o astfel de rană puternică.
Şi-atunci cui? Cui să ii strigi că încetul cu încetul, ma scufund? Că uneori rămâm fără aer? Ironic este că cei din jurul meu par să-şi revină repede. Ea pare să meargă mai departe. El să îşi pună noi fotografii, fericit. Şi-atunci… dacă toţi merg înainte, eu de ce simţi că nu poţ? De ce mereu trebuie ca eu să fiu diferit? Să disec fiecare sentiment, să culeg fiecare lacrimă?
Şi-atunci cui? Cui să ii strigi că încetul cu încetul, ma scufund? Că uneori rămâm fără aer? Ironic este că cei din jurul meu par să-şi revină repede. Ea pare să meargă mai departe. El să îşi pună noi fotografii, fericit. Şi-atunci… dacă toţi merg înainte, eu de ce simţi că nu poţ? De ce mereu trebuie ca eu să fiu diferit? Să disec fiecare sentiment, să culeg fiecare lacrimă?